Ironman Oradea. Povestea

Aud in microfon numele meu, vad poarta de finish si panglica cu numele meu si NU pot sa cred. Ironmanul asta se intampla pana la urma, asa cum nici nu speram.

Am muncit sustinut 6 luni pentru o zi: Ironman 2.0, a doua intrevedere cu o cursa de triatlon lung: 3.8km inot, 180km bicicleta, 42km alergare. Sigur, sa faci un prim Ironman e o nebunie, dar sa faci aceeasi nebunie a doua oara se cheama balamuc, pentru ca prima data vrei doar sa termini, a doua oara de obicei vrei sa “te termini” pe traseu si sa vezi din ce esti facut. Din fier, sau din carne si oase?

Povestea e lunga (luati o cafea, zic),  pe alocuri trista si pe alocuri amuzanta si incepe cam asa:

Preambul - Un ironman care ar fi putut sa nu mai fie

Cu 10 zile inainte de cursa aflu o veste cumplita despre un deces.  Am inima franta si gandurile frante si am nevoie de o supapa ca sa uit. Ies la alergare caci asfaltul stie sa asculte, insa fac prostia sa alerg tare, cu nervi, cu suparare. Alerg de imi rup plamanii si picioarele, alerg ca si cum la finalul bucatilor alea de 1200m o sa fie totul mai bine si la final, totul este de fapt mai rau. Ma doare cumplit splina si va continua sa ma doara multe zile de atunci inainte. Am facut totul ca la carte 6 luni, si m-am accidentat in ultimul moment. Nici nu am puterea de a fi suparata pe chestia asta, oricum, ce este nou? Mergem dupa dictonul “Nicio Oradea fara accidentare”.

Durerile vin si dispar, din fericire antrenamentele grele s-au dus si reusesc sa mai fac cate ceva. Insa la plecarea catre Oradea, durerea revine in forta. Pastrez pentru mine gandurile negre si ma intreb ...Se mai intampla Ironman 2.0? Urmeaza 3 zile de pauza totala, decid sa nu mai fac antrenamente (am iesit doar la recunoastere cu bicicleta) si incerc sa uit. Am nevoie de o minune ca sa imi pun splina inapoi pe picioare ca apoi sa o fac zob la loc intr-o cursa de 12-13 ore.

Sunt naucita de ingrijorare. Ma pregatesc sa fac o cursa nebuna, in conditii de canicula cumplita, si eu nu stiu daca voi putea sa alerg. Nu stiu nici daca pot sa inot, desi intuitia imi spune ca la nevoie as putea sa trag mai mult pe partea dreapta ca sa ma menajez.

Seara dinaintea cursei e momentul cand ii spun lui Alex ceea ce coc de cateva zile: daca ma doare splina si insist sa termin as putea sa imi pun sanatatea pe butuci. In plus, as strica toata munca depusa de mine si cei din jurul meu in ultimele luni, caci m-as scoate din forma luni bune. Pentru inca un IM facut pe avarie? La ce ar ajuta? Ma doare sufletul dar spun ceea ce trebuie spus. “Daca ma vezi mergand in loc sa alerg, suferind de dureri si tarandu-ma catre finish, opreste-ma!”. Stiu ca in plina cursa e posibil sa nu am puterea de a ma opri, dar el va putea sa o faca.

Am decis insa sa nu le spun si parintilor mei, i-as ingrijora inutil. Am afisat pe cat posibil o imagine entuziasmata si mi-am facut treaba pe mai departe.

Inspiratie

Dimineata ma trezesc si nu ma doare splina dar ma simt letargica, probabil de la lipsa antrenamentelor. Iau o carioca si scriu pe mana mantra Ironman 2.0, ajungand sa fie cu adevarat strategia intregii zile: “PORSCHE”. Imediat va spun si de ce:

Vazusem recent la televizor finala de la Le Mans. Daca nu sunteti fan masini (nici eu nu sunt) probabil nu va spune nimic, dar pe scurt: e o cursa de anduranta de 24h. Initial mi s-a parut fantastic gandindu-ma la bietul sofer care conduce dar apoi am aflat ca sunt mai multi si se schimba intre ei …ce papa lapte! Se pare ca sintagma “anduranta” se referea la masina si nu la factorul uman.  In cursa echipa Toyota parea castigatoare, aproape sarbatoreau, caci masina de pe locul 2, a echipei Porsche, desi le suflase in ceafa nu mai avea cum sa recupereze handicapul de 1 minut.

Totusi cei de la Porsche, germani, deh, si-au facut treaba militareste. Desi nu parea ca mai are rost, s-au oprit la boxe cand mai erau doar cateva minute, au schimbat cauciucurile, au alimentat masina, i-au mai dat soferului apa si ..si-au facut treaba ca si cum ar mai fi avut inca timp sa recupereze. Cu calm, metodic … “ca Porsche”

Cu 5 minute inainte de finish, masina Toyota are o defectiune tehnica si  incetineste. Cei de la Toyota sunt in lacrimi, cei de la Porsche aproape ca lesina de uimire cand masina lor trece linia de finish pe locul 1.  Vedeti aici finalul.

Pe durata intregii curse m-am gandit ca trebuie sa fiu ca cei de la Porsche, de neclintit. Sa nu ma uit la ce fac altii, sa nu sar peste alimentatie si hidratare, sa nu imi pese de timpi de pe ceas, sa nu ma las intimidata de inotul dificil, si dealurile interminabile si codul de canicula, sa am grija de corpul si mintea mea indiferent ce se intampla acolo. Pentru ca “work works” … munca si determinarea uneori dau roade … Ar putea sa fie o zi memorabilia, daca …

Inotul: 4250m in 1:35:11

Lacul este beah. Inundatiile din ultimele zile au facut ravagii, lacul a crescut si a adunat toate aluviunile. Apa este complet neagra si parca mai vascoasa decat de obicei …oricum, se simte ciudat. In plus, e calda asa ca neoprenul nu a fost permis, iar asta a stricat multe karme triatlonistice, caci inotul fara el este mai incet si mai solicitant.

Eu am o splina de menajat asa ca plec incet. Inot mult pe dreapta si panditul dupa balize ma cam scoate din ritm (balizele erau pe stanga, deh) dar inot cu calm si cu indarjire. Ziua e luuunga.  Ca sa nu uit cate ture am facut (erau 8) imi imaginez ca fiecare tura e o zi din saptamana si incerc sa imi amintesc cam cum a aratat o zi de marti in ultimele 6 luni. Ah, pai marti de obicei era zi de teste, aveam teste de 40km all-out pe bicla de facut sau de 1500m la bazin :)

Dupa ce trece si “duminica – zi de long run” (tura 7)  decid sa arunc un ochi pe ceas. Nu fac asta de obicei la inot dar acum… prin ochelarii aburiti sunt stupefiata sa vad ca sunt deja 3800m si 1 ora 25 ca timp. Aaaaaa...

Ma opresc pe loc si strig catre cei de la cronometrare sa imi zica daca mai am sau nu o tura, insa dragii de ei par sa caute vrabiute prin copaci si nu ma baga in seama. Ok, guys, pe bune…cate ture mai am?

Timpul trece, sunt departe si ragusita dupa inot, asa ca nu ma aud. Stiu ca am numarat 7 din 8, insa sunt suprinsa sa vad ca deja am parcurs distanta. Sincer, stiam ca vom avea de inotat mai mult, Istvan (organizatorul) are multe calitati insa masurarea corecta a traseului de inot nu a fost niciodata punctul lui forte :). Mereu se inoata cu supliment la Oradea, insa e prea de tot. “Mai ai una!”, imi striga un bun samaritean asa ca plec cu indarjire. Uff…

Tranzitia inot-bicicleta: 00:04:19

Pe ponton un voluntar ma smulge din lac si imi spune ca sunt a 6a. Auci! Ajung insa in tranzitie si o gasesc plina de triatlonisti impiedicati, semn ca nu am inotat rau. Ma misc metodic si precis. Tricou, soseta, soseta, spd, spd, casca, ochelari, manusa, manusa, centura. O iau pe Rosetta  (bicicleta mea de contratimp) si o rupem amandoua la fuga catre poarta de iesire.

Bicicleta: 178km cu 1400m diferenta de nivel in 7:05:41

Proba de bicicleta incepe ceremonios cu o urcare zdravana … o cheama “Ciresul” si are un loc special in mitologia triatlonului.  Pornesc cu avant ajutata si de maidanezii care decid sa ma motiveze cu coltii la roata … le multumesc pe aceasta cale caci imediat am zarit alte 2 triatloniste la oriziont – o fata din Ungaria si pe Cornelia. Stau un pic de vorba cu Cornelia care e suparata ca a inotat mult peste timpul propus. Eh …mie imi zici?

Cat stam de vorba dam de zona “speciala” de 2km, cea cu lucrari de canalizare, santuri, pietris, nisip -  si eu eram cu bicicleta de contratimp :).  Joi cand am fost la recunoastere am ramas stupefiata. Cu chiu cu vai am trecut atunci integral pe bicicleta si am decis ca acesta a fost cel mai intens “MTB skills training” din viata mea. Daca poti sa mergi pe asa ceva cu roti de cursiera si manete pe aerobare, atunci nimic nu te mai poate intimida. Oricum, cei care se plang ca traseul a fost periculos in cursa trebuie sa stie ca se prezenta in conditii excelente fata de ce parcursesem eu joi – intre timp organizatorii il maturasera partial. In fata mea colega din Ungaria traieste un moment de panica caci merge cu 5km la ora. Ma trece un gand sa o depasesc dar apoi ma linistesc … nu e momentul pentru riscuri inutile …fii ca Porsche!

Trece si zona de maiestrie si ajungem pe bucla. Sunt 7 bucle deluroase aflate in plin soare. Afara sunt 34 de grade la umbra, ciclocomputerul arata 42 pe sosea.  La fiecare bucla avem de urcat un deal suparat bine, in varf gasim alimentare si “echipajele de suporteri” si o luam la vale pe o coborare lina. Apoi intoarcem la punct fix si o luam de la capat – urcare, coborare, un pic de plat, intoarcere, plat, urcare, coborare. La infinit.

Pe urcari ma descopar razboinica. Urc fara probleme, depasesc ceva colegi si nu fac uz de ultimul pinion – in fapt cred ca am folosit doar pinionul de 26 de zimti, semn ca muschii mei nu cereau niciun fel de pasuire.  Apoi urmau coborarile pe care anul acesta pentru prima data le-am parcurs fara degete pe frane si cu un zambet imens pe fata. Pur si simplu ciclismul facut fara teama este alt sport! Si este mai RAPID :). Slava cerului, ca ma saturasem pana si eu de atata pisiceala pe doua roti.

Buclele dus intors imi dau ocazia sa ma vad foarte des cu colegii. E o mica petrecere pentru noi, ne incurajam mult, stam de vorba. Ma simt incredibil de bine pe masura ce orele trec si imi umplu timpul cu injuratul soferilor ucigasi de pe traseu.

In varful dealului ma asteapta “echipa de suport” care a fost minunata. S-au organizat incat cei de la boxele Porsche ar fi fost invidiosi. Atunci cand opresc langa ei (pe asfalt scrie Hai Andreea!) pare ca are fiecare un rol precis …Alex imi umple bidonul cu apa, tatal meu ma stropeste cu apa pe spate, mama se ocupa de mancare. Si primesc informatii … cine e in fata, cine e in spate, la cate minute.  Pare ca totul merge bine, am depasit inca 2 fete si ma apropii incet incet de 2 colege din fata. Iar cea de a 3 a “evadata” – colega din Cehia  este in alta liga numai a ei …A iesit foarte rapid din apa si deja m-a depasit cu o tura la bicicleta. Bravo Maja arata-ne tu cum se face sportul asta pe bune! 

In spate este insa “bomba cu ceas” sau “the pocket rocket” – Ioana, este prietena mea si castigatoarea de anul trecut. Nu stiu de ce e inca in urma mea insa o stiu razboinica asa ca nu ma culc pe o ureche. A fost ciudat sa participam amandoua la IM, e ceva greu de descris atunci cand trebuie sa lupti cu o partenera de antrenament.  Stiu cat de mult a muncit pentru cursa asta, stiu cat de mult isi doreste (si merita!) o cursa buna, si imi doresc si eu pentru ea o cursa buna, doar ca azi … “there can be only one” ca in Nemuritorul :). Oricum, are potentialul de a ma manca cu fulgi cu tot, ma astept sa ma prinda din urma si sa ne fugarim una pe alta la proba finala ca nebunele, cu zambetul pe buze si impingandu-ne reciproc pentru o cursa de pomina. Iar la final, stiu ca ne vom bucura fiecare pentru reusita celeilalte. Asa e sportul asta in care suntem putine, ne cunoastem, ne ajutam si tinem una la cealalta. Nu se poate altfel.

La bucla a 6 a insa o gasesc la “echipa de suport” si pe Ioana, stand pe iarba si incurajandu-ma. Ma opresc naucita, “baby, ce cauti aici”? Se pare ca nu a avut o zi buna si a luat decizia incredibil de dificila de a abandona. Mi se frange inima pentru ea, mai ales ca imi stiu si eu gandurile despre abandon ascunse bine. Ii trimit o imbratisare la distanta si o iau mai departe la vale …

 Pe ultima bucla fac o evaluare. In fata la 15 minute este Ana-Maria, o experta a Oradei participanta la toate cursele de pana acum. Mai sunt si doua colege din alte tari, care nu conteaza insa in clasamentul pentru Campionatul National dar nah, nu zic nu la o provocare internationala :). In spate mai e o colega din Ungaria care pare destul de aproape de mine.  Ma simt excelent si daca … DACA … voi putea sa alerg am sanse sa prind din urma aproape tot. Istoria curselor mele de triatlon lung imi spune ca de undeva gasesc mereu cateva viteze in plus la ultima proba. In fapt, as putea sa jur ca pot sa recuperez chiar si un handicap de 30 de minute la alergare …o astfel de “aroganta” se naste dupa 4 luni de “Radu Milea running” … stiu ce antrenamente am facut, stiu ce timpi as putea sa scot si decizia cea mai inteleapta ar fi sa incetinesc acum si sa ma pastrez pentru desert :)

Sigur, e usor de zis, greu de facut. Traseul e liber, incep sa ma plictisesc si as vrea sa scap. Din cand in cand apas pe pedale cu mult zvac. Alooo… Porsche, Porsche, Porsche! Hai sa mai mancam ceva, mai ales ca nu mi-am facut norma … din nou!  Voi arde in cursa cam 9000 de calorii si am consumat in cel mai fericit caz pana acum vreo 700. Candva o sa platesc scump sclifoselile astea la mancare …dar poate nu astazi.

Ma pacalesc  multumind voluntarilor, oprindu-ma binisor pentru o ultima alimentare si in general bucurandu-ma de cursa in timp ce ma parlesc la soare :). Mai am din nou de urcat si coborat “Ciresul” … care de data asta chiar pare naucitor. Trec cu grija prin zona fara asfalt si apoi cobor prudent pana in parcul Bratianu unde urmeaza momentul adevarului. Voi alerga … DACA …am splina la purtator.

Tranzitia bicicleta-alergare 0:02:14

Pun bicicleta in rastel cu emotii … acum ma asteapta ce e mai greu. Dau jos casca si manusile, imi schimb sosetele si pantofii si iau cu mine intr-o punga restul catrafuselor. Mi-am propus sa incep incet alergarea ca sa vad cum ma simt, iar daca am de aranjat sapca si tot felul de geluri prin buzunare in timp ce alerg sigur ma pacalesc pe prima bucla …vor fi doar 38 :)

Alergare 41km in 4:26:45

Bun, hai sa facem o evaluare: Nu ma doare spatele, nu ma doare posteriorul (Rosetta, bicicleta mea de contratimp Rose Aero Flyer, este o MINUNE). Imi simt degetele de la picioare amortite dar voi fi ok. Nu ma dor genunchii, nu ma dor muschii desi sunt un pic rigizi, sunt insetata dar nu in pragul dezhidratarii si deocamdata nu am dat la boboci. Si nu ma doare splina la fiecare pas. Singura mare urgenta: pipi (nu am facut pipi PE bicicleta, probabil din cauza caniculei). Ce sa fac daca n-am primit “botezul” asta de “triatlonista adevarata” nici la al 2lea Ironman? :)

Codul de canicula abia acum intra la potentialul sau maxim. Ma intanlesc cu Alex Diaconu care statea la incurajat, ma plang ca trebuie sa fac pipi si el  imi da cel mai simpatic sfat: “fa si tu pe tine si gata!” Hmm…daca ar fi nevoie, zau ca as face si asta …oricum triatlonul este un sport scarbos, dar … simt eu ca pot sa le prind pe fetele alea chiar si cu o pauza civilizata la toaleta publica :).    

Pauza civilizata se intampla neceremonios la bucla 2, apoi pe bucla 3 imi gasesc echipa. Stau la umbra intinsi pe iarba si au deja detalii: Una din fetele din Ungaria e la 10 secunde in fata, Ana Maria are un avans de 20 de minute, in alta galaxie este Maja din Cehia care in mod cert va castiga concursul international.  Din spate a sosit cealalta colega din Ungaria si pare fresh. Eu insa trebuie sa stau cuminte … maratonul e lung si splina e usor de suparat. Si o data suparata, nu se poate dez-supara. Porsche, Porsche, Porsche.

Opresc la alimentare unde ma abtin de la ravagii. Sincer imi e foame, dar daca bag acum tot bufetul suedez s-ar putea sa descopar o alta latura scarboasa a Ironmanului. Bag mana in oala cu gheata si arunc niste cuburi pe unde incap: in san, in pantaloni, sub sapca :). Iau doua guri de cola si un sfert de rosie cu sare care mi se pare cea mai delicioasa chestie din univers. Apoi pornesc la alergare …metodic, cu pasi hotarati dar mici.

La bucla 6 decid ca imi pot permite un “pit-stop” si ma opresc la punctul de ghata - erau cuburi immense pe care puteai sa te asezi.  Multi colegi se opreau sa stea cu fundul sau spatele pe gheata insa eu am nevoie de racorire “cu capul”. Ma pun cu genunchii si tibiile pe gheata, apoi imi dau jos sapca si ma lipesc cu fruntea de cubul acela imens, ca intr-o rugaciune.  Stau un minut incercand sa ma remontez. Mai e mult de alergat, lucrurile merg bine, trebuie doar sa fac …ce fac deja!

La jumatatea maratonului sunt deja pe locul 2 in cursa internationala si pe locul 1 in Campionatul National, insa nici nu indraznesc sa ma gandesc la mai mult de urmatoarele 2-3 minute. Mai fac o pauza la toaleta (de data asta am prins coada, barbatii de la rand nu se grabeau…hm) si inca o pauza pe cubul de gheata. Decid ca merit niste muzica in urechi asa ca dau drumul la player si incep sa fredonez cu voiosie. “Be that machine that burns in your head”. Ca o masina, dar cumpatata. Ca un Porsche :)

Pe margine atmosfera este de nedescris. Nu am cuvinte sa multumesc tuturor, prieteni, cunostinte, colegi care deja isi terminasera cursa sau oameni complet necunoscuti m-au purtat catre linia de finish. Nicaieri nu gasesti ceva similar! La un moment dat treceam prin valuri mexicane.

Mai aveam 4 kilometri, lucrurile pareau clare iar Istvan mi-a spus “mai ai 4 ture si vei fi campioana nationala la Ironman”. Cuvintele lui m-au naucit, parca in sfarsit acest gand periculos pe care il reprimasem atatea ore se propaga prin neuronii mei.  Mi se umezesc ochii dar ma scutur repede si imi mentin gandul la cursa. Decid sa ma opresc din nou la “altarul de gheata” unde ma pun ca intr-o rugaciune cu fruntea lipita de suprafata rece. Cred ca urmeaza sa se intample …o intamplare ce imi parea imposibila acum cateva luni!

Alerg un pic mai tare, vreau sa se incheie totul,  dar la punctul de revitalizare compensez cu cateva pauze pentru gheata, cola, apa si lamai.  Candva mi-ar fi pasat de timpul final, insa toata ziua nici nu m-am uitat. Cursa a fost atat de vitrega si atat de improbabila incat timpul chiar e irelevant.

La ultima bucla las ochelarii si sapca, ma spal pe fata si imi aranjez hainele, deh, sa dau si eu bine in poze.

Din pacate pe masura ce vad poarta simt ca se aduna un nor imens de boceala in pieptul meu …fir’ar sa fie …o sa plang ca un miau mic :). Iau panglica in maini si apoi izbucnesc in lacrimi …adio poze faine pentru facebook!

Mama mea plange si ea cu suspine … ma duc si o iau in brate, il iau si pe tatal meu care lacrimeaza …barbateste. Toata lumea in jurul meu aplauda si ma felicita iar eu …eu simt nevoia sa mai plang un pic …ce “iron” din partea mea!

Ma prabusesc pe iarba unde simt ca ma loveste brusc o stare de ameteala incredibila. Dar sunt bine, acesta a fost Ironman 2.0 - 13:14:08, locul 1 in Camionatul National si locul 2 in cursa Internationala, si pentru ca au fost putine fete, ma compar cu baietii: locul 25 din 85 aliniati la start. Un Ironman ce putea sa sa nu mai fie. Ce nebunie!

PS: multumesc pentru poze: Amo Riders, Alin Reus, Bibchip Romania, Claudiu Szabo, Bike Geek, Emotions Events

Comentarii

Felicitari!

2 X Ironman ... sunt curioasa ce urmeaza!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.