80 de zile pana la Ironman 2.0 si prima criza existentiala

Perioada ante Ironman este una fantastica. Zau! Se intampla niste lucruri cu mintea si corpul “subiectului” – lucuri pe care le-am experimentat cu succes si in sezonul 2014 (alias Ironman intaiul) dar care ma suprind la fel de mult si acum. Stiu la ce sa ma astept, stiu ce este “normal” si tot nu imi vine sa cred cat de usor o iau pe carari :). Sunt la un “buhuhu” distanta de “iron meltdown”.

Timpul se dilata (brusc reusesti sa inghesui 16 ore de antrenament intr-o saptamana care altadata parea prea plina cu doar jumatate din orele astea), apoi timpul se contracta (brusc ti se pare ca nu mai ai timp si ca esti complet nepregatit si ca te indrepti catre un esec de proportii).

Increderea creste ca o paine bine dospita (fiecare antrenament greu rezolvat cu succes de umple de endorfine si te face sa te simti nemuritor) iar apoi se dezumfla ca un cozonac (a zis cineva cozonac?? yummm….) pleostit atunci cand ai o zi mai putin buna si nu reusesti sa faci ce ti-ai propus.

Kilogramele se topesc pe zi ce trece, brusc iti poti numara patratelele de pe andomen, apoi se pun la loc cat ai spune “carbohidrat” pentru ca mananci 4 pungi de covrigei dintr-un foc dupa antrenament.

Totul oscileaza, totul te copleseste, totul te face fericit, totul e la un declic distanta de o portie zdravana de bocit :). Chiar si daca esti genul care nu plange si nu se plange de obicei. De obicei nu mai exista. Acum exista Iron-crizele, girl style :)

Prima repriza de panica si smiorcaiala din sezonul asta (2.0) s-a intamplat duminica.  As vrea sa cred ca e si ultima, dar pe cine incerc eu sa pacalesc? S-a intamplat cu public (asa e cel mai frumos).

Era o zi ca oricare alta, Duminica, ora 7 dimineata (da, recunosc ca ora s-ar putea sa fi avut un rol in toata povestea asta). Tocmai incheiasem o saptamana foarte plina, cu multa munca la birou si la atelier, cu multe antrenamente grele si o tura de 150 de km pe bicicleta in ziua precedenta. Eram foarte obosita dar mai aveam pe lista zilei un antrenament de inot si o portie de tehnica pe bicicleta.

M-am trezit cu greu, m-am imbracat destul de subtire (in ziua precedenta termometrul aratase 17 grade), am luat-o pe Rosetta (TT-ul) de brat (ghidon) si am plecat la Lia Manoliu, pe circuitul de 1km din jurul Arenei Nationale unde poti sa exersezi tot felul de chestii biciclistice fara trafic, camionagii nebuni si riscul de a fi “agatata” de un Dorel dubios. Mai exact exersez cu sarg statul pe aerobare, luatul apei din mers, intoarcerile la punct fix, sprintul de pe loc, coborarile, semnalizarile, mancatul, bautul, desfacutul de fermoare din mers si alte chestii care inca imi dau multa bataie de cap si la care imi impun sa lucrez cel putin de 2-3 ori pe luna.

Cand am iesit afara m-a izbit frigul si vantul. In ciuda aerului primavaratec din ziua antrerioara, acum erau doar 3 grade, iar eu nu ma imbracasem pentru asa ceva. Ar fi fost un moment intelept daca m-as fi intors in casa sa mai iau niste cojoace pe mine, dar eu am decis sa ma fac barbata si sa suport cu stoicism. Brrrrrr

Am plecat incet catre Lia Manoliu dardaind din toti rarunchii. Strazile erau pustii, ochii mi se inchideau de somn, picioarele imi erau grele ca de plumb. Ajung la Arena Nationala unde constat cu stupoare ca poarta este inchisa, iar un paznic imi spune cu calm ca e meci (Steaua cu nu’stiu cine)  in seara aia, si ca accesul in incinta complexului nu este permis.

Si asta a fost. Pe locuri, fiti gata,  BOOM! … porniti fantana arteziana :). Da-i cu lacrimi, da-i cu suspine, paznicii erau stupefiati. De ce? De ce e inchis? De ce e frig? De ce mi-e somn? De ce nu pot sa fac si eu afurisitul asta de antranement? De ce nu avem infrastuctura pentru biciclisti? De ce nu stiu eu nici dupa 3 ani sa ma dau pe aerobare cum trebuie? De ce are Steaua meci? De ce fac eu triatlon any way? De ce e totul atata de afurisit de greu? DE CE???? :):):)

Cateva minute mai tarziu, mi-am sters lacrimile, mi-am suflat nasul si m-am dus resemnata acasa, unde m-am strecurat in pragul hipotermiei in pat si am dormit cam 4 ore.  Da, evident, Lia Manoliu nu era polul ciclismului …as fi putut sa ma duc in alta parte sa imi fac antrenamentul dar nu mai aveam energie pentru nimic … ma coplesisera de ce-urile si singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost sa dorm. Dupa somn m-am trezit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si am plecat la bazin unde m-am razbunat cu 10 X 400m.

De necrezut, este? Povestea asta imi aminteste de ultima repriza de bocit din sezonul Ironman 1.0 – in ziua dinaintea cursei la Mallorca cand mi-am ridicat kit-ul si am gasit numarul meu de concurs cu tricolorul pe el. Boom … lacrimi, lacrimi, lacrimi. Pentru ca scria Andreea acolo sub un dreptunghi cu rosu, galben si albastru. WTF???? :)

Asadar, mai sunt 80 de zile pana la Ironman. Pregatiti-va de smiorcaieli. Apar din senin. Nu au nici o logica. Se dreg cu multa inghetata si somn....si covrigei...aparent am devenit dependenta de covrigei sarati. Asta e ... daca e bocet, macar sa fie epic.  Caci inainte sa fii de fier, tre sa fii vulnerabil. Tre sa fii…miau mic :)

 

 

Tags: 

Comentarii

Be strong, Andreea! iti tin pumnii. Urmaresc cu placere si interes povestea Ironman 2.0. Succes!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.