Half-Ironman Oradea. Sunt femeie de semi-fier :) - partea 2

(prima parte aici)....Bicicleta - As vrea sa pot sa spun ca am plecat ca o vijelie din tranzitie, dar adevarul este ca am fost aproape de o prima cazatura in primii 5 metri. Imi prinsesem deja un pantof SPD de pedala cand am intrat intr-un coleg care isi prindea proprii pantofi in mijlocul drumului. In invalmaseala aceea de dupa inot suntem cu totii un pic mai necoordonati, asa ca e nevoie si de un dram de noroc ca sa pleci cu bine pe traseu.  Eu aveam norocul la mine, dupa cum stabilisem in povestea anterioara, asa ca am scapat teferi amandoi. That was close :)

 

M-am pornit cu inima cat un purice direct in panta (traseul incepea cu o urcare generoasa despre care auzisem numai lucruri rele …ce sa mai … urcarea aia manca copiii mici noaptea si se numeste "ciresul de pe tort"). Nu vreau sa supar pe nimeni, dar mie panta aia mi s-a parut chiar lejera si am depasit tot ce am prins in raza vizuala :).

Din pacate (pentru mine), dupa panta a venit si o coborare cu serpentine unde m-am miscat “mosnegeste” pierzand toata munca de pana atunci. Nu e ca si cum nu stiam ca se va intampla asta, dar tot m-a macinat un pic la orgoliu. Trebuie sa fac ceva cu coborarile astea, nu se mai poate!

Ajung si eu pe traseu – urmau 3 bucle prin sate deluroase (foarte deluroase … pfiu!!!) un pic mai agitate decat as fi sperat. Lumea era cu treaba, carute cu fan, tractoare …deh …oameni gospodari, nu le pasa lor de Ironmanu’ nostru!

Ma pun pe treaba dupa urmatorul dicton. Plat = 30 - 33km/h (nu prea a fost  asa ceva, fara grija!). Urcare = trage pana simti ca explodeaza muschii :). Coborare = incearca si tu sa nu te faci de rusine :).

Pe bucle am putut si eu sa vad cum ma situez fata de celelalte fete. Eram pe locul 5 dar am depasit rapid concurenta de pe 4. Locul 1 (campioana nationala la probele clasice) era deja in alta galaxie iar cu fetele de pe 2 si 3 ma intanleam mereu in acelasi punct. Asta a fost o surpriza pentru ca ma asteptam ca handicapul meu de la inot sa se agraveze vizibil la bicicleta, dar deocamdata eu reuseam sa pastrez acelasi ritm, prin combinatia mea patentata “urca si apoi trage de frana :P”.

Din capitolul mici probleme care se transforma in adevarate drame la asa un concurs, m-am lovit de o surpriza undeva la km 30. Imi era foarte sete dar nu puteam sa beau izotonicul din sticla cu pai handsfree. Desi are gust ok si l-am tolerat mereu in competitii, acum mi se parea beah beah beah… M-am fortat sa iau inghitituri mici in speranta ca e un moft, dar intr-un final am decis sa o opresc la unul din punctele de alimentare, sa scot bidonul si sa le rog pe fetele de acolo sa puna apa in el. Am pierdut un minut, poate doua, dar nu am avut de ales … varianta “mergi 3 ore jumate pe bicicleta fara sa bei nimic” iesea din calcul. Daca tot am oprit am bagat cu forta pe gat un gel de fructe si o pastila cu saruri minerale. Asta a fost toata nutritia de la bike, in mod cert ar fi fost nevoie de mai mult!

Pe ultima tura m-am intanlit cu panica unei posibile pene. Eram deja obosita, urcand cu vant adevarat din fata si brusc mi s-a parut ca inaintez mult prea greu. Cum eu nu am facut niciodata o pana pe bicicleta (la Wintertri am luat roata deja dezumflata din tranzitie, nu se pune…) nu stiam exact cum se simte acest eveniment. Oare am pana? Daca am pana cum imi dau seama ca am pana? Ma uit la roti asa din mers si nu vad mare lucru, iau in considerare ideea de a ma opri de desi ar fi culmea – nu m-am oprit eu pentru extra apa si ma opresc in mijlocul campului asa de inspectie ? Si apropos, nu era vorba ca nu fac pana ca mi-a ramas putin “noroc” de la botezul din parcare?

Dau in continuare din picioare cu sarg …daca e pana macar sa “reziste” pana la punctul de alimentare sa impusc 2 iepuri de o data, caci tare insetata mai sunt!  Mental deja imi fac planul. “deci, deci, deci, nu ne panicam…. ma opresc la fete, beau apa, scot roata, desfac kit-ul, desfac ventilul, scot levierele etc etc …”.  Cateva sute de metri mai tarziu scap de vantul acela ucigator si constat ca bicicleta incepe iarasi sa colaboreze. Deci nu a fost pana … pfiu … povestea cu drobul de sare e minciuna pe langa mica mea drama imaginara!

Dupa bucla 3 am plecat cu tot curajul inapoi catre Oradea, ma astepta iarasi “dealul sperietoare”. Am stat si la taclale cu cativa colegi care incepeau sa se planga de picioare. Unul dintre ei m-a intrebat cum le simt pe ale mele si atunci a fost momentul cand am realizat ca muschii din spatele pulpelor (biceps femural) aproape ca imi luasera foc.  Pana atunci nu simtisem nimic. M-am intrebat sincer daca voi mai putea sa alerg dar am sters orice urma de gand negativ si i-am spus colegului ca alergarea e alta mancare de peste, asa ca eu nu mai stau dupa ei … cu cat merg mai incet cu atat prelungesc agonia de pe urcare! Am strans din dinti si am pornit ca o vijelie (ei, nah ...vijelie cu vreo 13km/h :P)

Recunosc ca ultimii cativa metri din urcare m-au cam lasat fara aer. Pfiu …cine ar fi crezut ca avem un Everest acolo in Bihor! Dar daca urcarea m-a obosit fizic, atunci trebuie sa va spun ca serpentinele si coborarea abrupta care au urmat m-au terorizat.  Sincer, mie coborarea aceea printre masini, in faza aceea a competitiei cand eram deja obosita mental si fizic mi s-a parut sport extrem.  Sa spun ca a fost greu ar fi o gluma buna - simteam ca nu mai pot sa ma concentrez, imi tremurau genunchii si mi se albisera degetele de la stransul ambelor frane. Pe langa mine zburau colegii de mai devreme, unul dintre ei chiar mi-a strigat ca ma iau dupa el dar …atunci cand mintea percepe un pericol ca fiind prea mare (chiar daca poate in mod nejustificat) nimic nu mai poate sa te convinga sa iti schimbi perspectiva. Mai aveam cativa km, eram deja mult prea departe de locul 3, asa ca am apasat pe butonul de “sezi bland”. M-am linistit intr-o viteza absolut penibila si am pedalat cu grija pana in tranzitia 2, pierzand cam 6 minute pe acei ultimi kilometri.

Atunci cand am ajuns in T2 tremuram de spaima si efort. Am ajuns la rastel, am pus bicicleta si am izbuncit in lacrimi vorbind singura cu voce tare “am scapat, wow, am scapat, nu pot sa cred ca am scapat intreaga!”. Langa mine, unul din colegii de pe ultima urcare ma ia peste picior “cum ai scapat, ehe …acum mai avem si de alergat douazeci si unuuuuuuu de kilometri!” insa pe mine ma pufneste rasul in timp ce imi incalt pantofii.  Ies din tranzitie si ii strig peste urmar “crede-ma, eu am scapat, de acum sunt pe terenul meu de joaca! :)”.

Alergarea

Prima prioritate – hidratarea si nutritia caci mergeam de kilometrii buni pe zero. Ajung la “bufet” unde insfac 2 pahare cu apa, apoi bag din rezerva de prin buzunare 2 jeleuri de fructe.  La urmatoarea bucla bag saruri, cola si izotonic si iar apa… Ce sa mai … a fost un adevarat festin!

Alerg in ritm chiar ok. De fapt … nu ma dor de loc picioarele, ma simt doar stoarsa de energie si dezhidratata rau. Din pacate ceasul meu cu GPS se lasa bulversat de copacii inalti din parc si arata doar din cand in cand viteza de inaintare. Nu prea pot sa am incredere in el asa ca alerg dupa sentiment impunandu-mi  doar sa fiu mereu in depasire.

La  bucla 3 (au fost 19) am primit si informatiile pe care le suspectam. Locul 3 era pur si simplu de neatins, la mai bine de 14 minute in fata. Ce sa mai … nu zic nu unei provocari, dar asta suna deja a misiune imposibila :). Ah …bike bike bike …oare cand o sa fie suficiente toate trezirile alea la 5 dimineata, toate trantele si toate antrenamentele alea cu “au si aoleu”? Anyway….

Am apasat un pic pe acceleratie incercand sa imi fac macar propria cursa. Inotasem asa-si-asa si pedalasem penibil pe ultima parte, insa acum la alergare eram chiar ok asa ca aveam sanse sa imi scot “cincinalu” din excel :).  In fapt … timpul pentru alergare fusese cel mai greu de estimat pentru mine la startul acestei curse.  Nu mai parcursesem niciodata 21 de kilometri pe picioare “explodate la bicicleta” si nu stiam la ce sa ma astept. In plus, veneam cu antrenament aproape zero pe alergare in ultimele luni si o tendinita la sold care astepta de mult prea mult timp o recuperare medicala adevarata.  Totusi ma simteam acceptabil. Nu eram nici pe departe la plimbare insa mi se parea ca arat mult mai fresh decat cei din jurul meu :).

Undeva pe la kilometrul 12 incep sa resimt oboseala. Inca puteam sa alerg insa monotonia turelor de doar un kilometru ma termina psihic. Ma iau la cearta cu “echipa de suport” care imi spune ca am facut 10 ture. Cum zece, nu se poate … nu se poate!  Aproape ca ma darama chestia asta!

Ma opresc la hidratare caci am nevoie de un suflu nou de energie, sau macar de ceva care sa ma distreze cateva secunde asa ca mai bag apa, cola si arunc de prin buzunare o noua pastila cu saruri efervescente care ma trezeste parca din letargie. Jbang! … 10km sunt un fleac! Un fleac!

Pe ultimele bucle mai schimb una-doua incurajari cu cunoscutii, si imi adun gandurile. Sunt ok! Imi dau seama ca voi termina oarecum in timpul planificat si ca am facut totusi o cursa buna. E prima cursa de 6 ore + si sunt la finalul ei intr-o forma care lasa loc de extra kilometri. Stiu sigur ca si maine (bine fie, poate nu maine, ca o sa am febra musculara :)) as putea sa termin un Ironman …singura necunoscuta ramane timpul de la finish.

La fiecare incheiere de tura un voluntar striga catre cei care sunt la finalul alergarii ca au terminat (in caz ca numaratoarea mentala a dat eroare :P). Desi vad doar din spate sau din lateral finish-ul lor, simt ca primesc o doza de energie instant vazand manifestarile de bucurie, lacrimile si imbratisarile cu cei dragi. In curand va veni si randul meu… wow! Half Ironman! Si nici nu simt ca a fost atat de greu pe cat ma asteptam!

Tai din motoare si alerg mai linistit pe ultimele ture (concurenta de pe locul 5 era la multe minute in spate), bucurandu-ma de emotiile care incep sa ma ajunga din urma. Este totusi un half-ironman, un prim half si il voi termina intr-un timp foarte bun. Ajung la punctul de control si mi se striga “finish numarul 103!” – este confirmarea de care aveam nevoie ca sa intru sub poarta de finish si sa sarbatoresc incheierea unei etape foarte importante din viata mea de triatlonista-corporatista. Primesc medalia si banda de finisher (personalizata cu numele meu …Scrie acolo “Andreea Calugaru, Half distance”) imbratisez, zambesc, fac poze. Asta a fost!

 47:11 la inot,  3 ore 27:05 la bicicleta (cu tot cu cele 2 tranzitii), 1 ora 57:27 la alergare.  Locul 4 la feminin si 1 in categoria de varsta 18-30 si locul 56 din 117 semi-ironmani (domni si doamne :)). Si am incalecat pe o sa (de bicicleta), si v-am spus povestea mea.

Urmeaza o perioada de refacere (inclusiv fizio si chinetoterapia mult amanata pentru soldul meu suparat) si apoi pornesc la drum cu planul de antrenament pentru Ironman. Mallorca, pazea, ca vin, si pana atunci rezolv eu cumva si cobararile astea prapastioase !!! :)

Comentarii

Faina povestea ta, cred ca ma voi pune pe lecturat povestile celor pe jumatate oameni pe jumatate fiare pentru ca in acest an m-am programat si eu la tortura din 27 iunie de la Oradea :). Mult success la viitoarele competitii!!!

Bafta la cititi si la ... antrenamente. Ne vedem acolo

FELICITARI!

Adaugă comentariu nou

Plain text

  • Etichetele HTML nu sunt permise.
  • Adresele de situri web şi adresele de e-mail se transformă automat în linkuri.
  • Liniile şi paragrafele sunt rupte automat.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.
Reîncarcă Type the characters you see in this picture. Type the characters you see in the picture; if you can't read them, submit the form and a new image will be generated. Not case sensitive.  Switch to audio verification.